Scrisul lui Mihai Măniuțiu exploatează liber rămășițe ale imaginarului debordant, neepuizat în exercițiul regizoral, tot aşa cum „împielițările” scenice se sprijină fertil pe accesul la diversitatea fețelor cuvântului. […] Maniera suprarealistă de abordare a lumii e absolut legitimă în ochii cititorului copil. Cum, la vârsta copilăriei, fantasticul e din lumea aceasta, iar lucrurile din preajmă ori de departe sunt la fel de gureșe şi jucăușe, antropomorfizarea e un exercițiu cotidian de descifrare a lumii, iar absurdul se mănâncă pe pâine. Planurile alunecă unele în altele, granițele dintre lumi şi obiecte, dar şi proporțiile aparent imuabile pot fi sparte sau măcar negociate, distorsiunea e pozitivă, căci inovatoare, povestea curge șerpuit şi poate oricând reveni asupra propriilor enunțuri etc. Se exersează căi de conservare a uimirii, a inocenței curioase şi îndrăznețe, a libertăţii de mișcare printre cuvinte şi lucruri, pentru o reevaluare pe cont propriu a relațiilor umane.
Irina Petraș