Calea Jaguarului

Jaguarii sunt frații vitregi și vitregiți de soartă ai crailor mateini, și din preajma lor nu lipsește Rânji, sora mai mică a Penei Corcodușa. Ei sunt și nu sunt din lumea asta. Trăiesc în Jaguar precum cirivișii în copac. Se răzvrătesc și scot din apatia sa pandemică un întreg cartier, altfel liniștit, ca toate cartierele locuite de oameni-umbre. Dispariția lui Jim, Harcor și Guguloi răscolește amintiri, regrete și patimi ce se învârtejesc într-o sarabandă de mărturii contradictorii, dar mai ales de stranii epifanii. Așa cum săritura plonjorului din Paestum dă naștere apei, saltul mortal al Jaguarilor pare a salva pentru o clipă lumea – înainte ca toți cei aflați în ea să fie prinși în necruțătoarea horă care-i va juca de-a halaripu’.

Îi știu după nume și după porecle. Jim, Harcor și Guguloi. Mie îmi ziceau Rânjita, pe scurt Rânji, că-mi plăcea să mă hlizesc și să râd cu gura pân’ la urechi. Râdeam din orice. Râdeam și de ei, că aveai de ce să râzi. Pe supermașina aia, un Jaguar prăpădit, care mergea, da’ nu mergea decât stând pe loc, și-au dat toate economiile. Vai de economiile lor! A costat, dacă-mi amintesc bine, două sute de dolari. Nici la fier vechi nu mai luau pe ea atâta. Însă era bolidul lor. Jaguarul lor. Adică animal de pradă. Vedeți dumneavoastră, n-ar fi cumpărat un Mercedes sau altceva, că nu li se umflau mușchii decât când ziceau:

— Hai în Jaguar. Astă-seară avem treabă cu Jaguarul.

Cu animalul de pradă, adică. Roșu-arămiu, de la vopseaua scorojită și de la rugină.