In textele scrise de Stefan Scripcariu, care nu sunt nici proza, nici poezie, fiind, totusi, amandoua la un loc, se intampla foarte multa copilarie. D-asta si-ti este atat de drag sa le citesti. Citindu-le, ai sentimentul ca e vorba chiar de copilaria ta. Autorul, care nu mai e de multa vreme copil, se mira continuu de ceea ce vede, si-si pune mirarea in cuvinte de-o prospetime rar intalnita. Stefan Scripcariu priveste spre lumea satului sau din nordul Moldovei cu ochii unui pictor naiv, plasmuind din cuvinte povesti duioase in care auzi tot timpul o inima batand. Pe masura ce te afunzi in ele, bataile acesteia incep sa se amestece cu bataile inimii tale. Si, dintr-odata, ti se face parca pofta de marul cazut in zapada, dorindu-ti sa musti din el, oricat ar fi de inghetat.