A propune o imagine a sinelui presupune deopotrivă un control asupra identității proprii și asupra expresiei care îi corespunde. Însă acest dublu control impune o cunoașterea singularității care le ridică probleme filosofilor antici: identitatea e închisă în condiția ei tautologică, iar individul în singularitatea sa monadică. Numai universalul poate fi cunoscut așa cum se reflectă în individ, nu individul în unitatea sa indestructibilă cu el însuși. La acestea se adaugă obstacolul logic sau juridic al veracității: imposibilitatea de a da mărturie despre sine sau de a înlocui dovada printr-o reprezentare proprie. Cum putem da seama atunci de singular? Reflexivitatea, înscrisă la rădăcina identității, deschide mai multe căi de acces către singularitatea ființei individuale. Provenind din practica inaugurală a filosofiei, cea a cunoașterii de sine, textele analizate aici prezintă imagini ale conștiinței unicității și universalității ființei ce a depășit conflictul tragic al ego-ului, fără a avea încă îndrăzneala de a identifica sinele cu cogito-ul. În imaginea sa, omul descoperă o alteritate fraternă. Recunoscându-se, el poate dărui semenilor expresia proprie a acelei transcendențe intime pe care o împarte cu ei. De la Apuleius și Plutarh la Grigorie de Nazianz, trecând prin scrieri ale lui Plotin, Porfir, Grigorie de Nyssa și Iulian Împăratul, această carte prezintă studii de caz în care conștiința sinelui se manifestă într-un cuvânt rostit în nume propriu sau în oglinda răsturnată a unui portret refuzat.