Să vezi viaţa ca pe un dar este un dar. Fericiţi sunt oamenii care se pot bucura de călătoria vieţii. Care-L pot slăvi pe Dumnezeu într-o viaţă care nu este perfectă, dar este minunată. Perfecţiunea are nevoie de un alt timp. Aceasta trebuie să fie veşnică, atemporală, în afara limitelor şi angajărilor. Altfel devine tiranie, impunere şi o formă de fascism. Imperfecţiunea se potriveşte aici, în lumea aceasta, lume cu limitări şi angajări. Ne lipseşte mereu ceva şi asta ne face mari. Acest sentiment de insuficienţă ne îndeamnă încontinuu să căutăm, să ne fie foame şi sete de frumuseţe şi sens. Poate că nu există păcat mai mare decât să-ţi vezi viaţa ca pe o povară de care trebuie să scapi, şi nu să o trăieşti. Este o tragedie existenţială să te întorci acasă şi, cu puţin înainte de a adormi, să te bucuri cu satisfacţie că a mai trecut o zi. Momente pe lângă care ai trecut şi nu le-ai trăit, persoane pe care le-ai privit, dar nu le-ai văzut, care, deşi ţi-au vorbit, niciodată nu le-ai auzit, locuri unde ai mers, dar n-ai călătorit.

„Cel mai mare rău care ţi se poate întâmpla este ca viaţa să-ţi treacă fără s-o fi trăit… Omul nu este făcut să supravieţuiască, este făcut să trăiască”.

(Hronis Missios)

Cuprins

Prolog

Aş vedea viaţa ca pe dar şi nu ca pe o povară

Aş accepta ceea ce sunt

N-aş aştepta o viaţă fără probleme

Aş vedea greşelile ca parte din viaţa mea

N-aş amâna bucuria pentru mai târziu

Aş călători prin viaţă fără destinaţie

N-aş lipsi din viaţa mea

Aş trăi un vis „inutil”, nu o minciună „utilă”

Nu m-aş îngrijora pentru lucruri care nu se vor întâmpla niciodată

Aş trăi mai mult cu întrebări decât cu răspunsuri

Aş spune toate cuvintele de iubire pe care mi-a fost frică să le rostesc

N-aş combate problemele, ci m-aş îngriji de sinele meu

Ultima zi

Poem al lui Jorge Luise Borges