„Lumina care umple în rugăciune inima nu e o lumină a cunoaşterii teoretice, ci a simţirii evidente şi iubitoare a prezenţei lui Hristos; orizontul deschis de acea lumină e un orizont al comuniunii cu Hristos, în care inima a intrat ieşind din îngustimea închisorii în limitele eului propriu, e un orizont al vieţii, al curăţiei, al bucuriei, al păcii.

Numai deschizînd sau actualizînd aceste potenţe de simţire ale inimii cugetarea se întîlneşte acolo cu Hristos. Numai acolo Hristos, Soarele mai presus de simţuri şi de înţelegere, Îşi dăruieşte sufletului care L‑a primit la botez cu credinţă razele Lui dătătoare de lumină, de căldură duhovnicească, de pace, de iubire, de bucurie.

Hristos Se iveşte în acel interior intim al omului numai cînd sufletul Îl primeşte cu credinţă şi cu iubire de bunătate sau de bunătate echivalentă cu frumuseţea (cu filocalia).“ — PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE