Tradiţia noastră bisericească îl vede pe om în perspectiva relaţiei cu Dumnezeu mai înainte de toate ca Tată. Aceeaşi nevoie de filiaţie o are fiecare dintre noi şi în relaţiile lui cu aproapele şi desigur cu cei dragi lui. Unii dintre noi suntem chemaţi să jucăm rolul tatălui, fără să fim pregătiţi. Fiindcă rolul tatălui înseamnă hotărârea de a ne vedea pe noi înşine, de a intra într-un proces al renaşterii transformatoare, de a nu ne ascunde şi a nu ascunde adevărul despre ceea ce suntem şi făptuim. Dar întrucât acest drum are mereu nevoie, în autocunoaşterea noastră, şi de smerenie ca să vedem ce ne desparte de iubire, în afară de a lupta pentru ceilalţi pe care suntem chemaţi să-i sprijinim şi să mergem împreună în adevăr, trebuie să ne luptăm şi cu noi înşine.