Fărâme de suflet, fărâme de iubire, fărâme de credinţă adevărată. Texte care miros a ceară sfântă, a tămâie si liliac. În şoaptă, fără glas.Tăcut, fără trâmbitări și melodrame forțate. Adevărate ca lacrimile mamei, ca geamătele bolnavului, ca jalea celui prigonit. Luminoase ca zâmbetul copilului, ca nădejdea unui credincios, ca bucuria celui vindecat. Citindu-le una după alta, aplecându-ne peste tristetile şi bucuriilor lor, compătimind şi trăind împreună cu ei aceste smerite instantanee din viaţa lor, le vedem ca pe un intreg infinit, care ne poate incapea pe toţi. Devenim şi noi parte a acestui intreg, încât fărâmele devin artos, sufletele devin Biserică şi Biserica Hristos. O Biserică plină de minuni care se săvârşesc tainic în inimile noastre. Minuni care se numesc „Iubire”.

Persoane inimoase in micile lor întâmplări reale, care răspândesc miresme de umanitate si izvorăsc mir de dumnezeire.