Acest „Am învins” nu ar fi putut fi strigat cu atâta convingere chiar și între aceste coperți dacă autoarea nu ar fi avut rădăcinile puternice, formate și crescute după, am putea spune, manualul nescris al unui bun-simț propriu generațiilor interbelice românești. Întoarcerea în vizită, acasă în România, după obținerea cetățeniei franceze, nu este una a fiului risipitor, ci este un moment cheie, care certifică folosirea din plin a talanților într-o lume străină și ostilă, pe care autoarea a reușit să o stăpânească, impunându-și profesionalismul și celelalte calități, recâștigându-și treptat demnitatea, libertatea de acțiune și prin urmare echilibrul interior. Cornelia Violeta POPESCU