Scrierea de față încearcă a înțelege condițiile constitutive, existențiale, funcționale și ale devenirii limbajului gestual și vocal-articulat al omului. În acest scop ea integrează teorii existente, din mai multe domenii ale cunoașterii. Apărut pe cale procesual-istorică, limbajul omenesc este consecința dezvoltării unor potențiale biologice de ordin anatomo-fiziologic, ca răspuns la solicitările mediilor comunitar-sociale. Deși în măsuri diferite, prin acțiunile unor seturi de factori și a unor secvențe de contingențe, determinanții genetic și de mediu asigură atât echiparea membrilor speciei cu componentele anatomo-fiziologice care fac posibil acest atribut, cât și acomodarea la starea și la cerințele concrete ale comunității particulare. Prin urmare, organele audio-articulatoare și produsele acțiunilor lor lingvistice sunt în cel mai înalt grad rezultantele generate de factorii care acționează la nivelul speciei și apoi al comunității.

De aceea rezultatele proceselor de constituire, funcționare, deprindere, exersare, dezvoltare, adaptare și evoluție ale organelor audio-articulatorii și ale produselor lingvistice concrete ale acestora vor fi unitare în chipul în care specia constituie un ansamblu în relație cu altele, și diferențiate în chipul în care se diferențiază indivizii în sânul speciei. Organele și producția lor lingvistică, așadar, vor fi determinate de trăsăturile dominante ale speciei, iar apoi de cele speciale ale comunității concrete și particulare, în al cărei sân se constituie, exersează și funcționalizează organele și efectele acțiunilor lor.