Structura unui idiom, a unei limbi ori a unui dialect, de azi sau de acum cîteva secole, poate fi înţeleasă ca o reţea de invariante, în plan fonologic , morfologic ori semantic, cu legături multidirecţionale, impuse de cerinţa de a asigura comunicarea între membrii unei comunităţi. Şi tot astfel, o schimbare lingvistică, odată constatată – datorită propagării ei suficient de ample încît să ajungă a fi înregistrată în documente –, poate fi privită, iarăşi, ca o invariantă ce caracterizează, eventual, un alt dialect, în plan diatopic, ori o altă etapă din diacronia unei limbi.

Totuşi, studiul empiric al formelor manifestate în uz, în sens comprehensiv – şi care nu pot fi explicate exclusiv prin structura lingvistică însăşi ori pe baza principiilor asupra cărora s-a convenit cîndva, în vreo redutabilă şcoală de gîndire – arată că există în angrenaj un nivel structural al variantelor perpetuu emergente, care valorifică şi orientează, totodată, distribuţia unităţilor funcţionale plasate la un moment dat într-o stare de (fragil) echilibru optim.

În Hipercorectitudinea, Alexandru Gafton oferă o excepţională teză ce leagă aceste produse imprevizibile ale întîlnirii tensionate dintre un sistem lingvistic dat, capacităţi perceptuale şi cognitive, relaţii sociale, fiziologie şi acustică, de ceea ce vorbitorul proiectează ca fiind o normă, adică răspunsul ideal pentru sine la cerinţele complexe ale mediului.

Cartea explică ireproşabil fără a simplifica, prezintă paradoxuri incomode, reinterpretează fapte şi deschide probleme de principiu.

Adina Chirilă