Silvio Guarnieri (1910–1993), literat italian preocupat deopotrivă de istorie şi cultură în general, de pe poziţia unui intelectual ale cărui principii etice îl legitimează în rolul de instanţă morală, a trăit zece ani în România (1938–1948), perioadă în care a fost directorul Institutului Italian de Cultură (secţia din Timişoara), implicându-se activ şi în viaţa culturală românească a acelor vremuri.

Lucrarea monografică prezintă multiplele direcţii ale activităţii acestei personalităţi, demersurile sale de cronicar şi judecător al literaturii, dar şi al vieţii literare, al asumării civismului, al raporturilor artist/putere, al „propriei parabole existenţiale şi scriitoriceşti“.