Şi mai era şi oboseala, desigur, şi lehamitea care îl urmărea de atâţia ani. Şi încă ceva: când ar fi început să umble prin tot ce rămăsese de la ei, ar fi ieşit la iveală atâtea lucruri, încât s-ar fi simţit copleşit. Nu ar fi ştiut ce să facă cu ele. Cumva, situaţia de acum îi convenea. Oricum nu avea sentimentul că e cu adevărat casa lui. Era un loc de refugiu, dar faţă de ce anume, de fapt? Interiorul însuşi îl simţea primejduit. Pe de o parte, îi oferea o anumită linişte, dar care înceta la căderea întunericului.
Cititul şi scrisul, altitudinea intelectuală, autoscopia cu orice preţ şi urmărirea cu tenacitate a capătului sunt (sau pot fi) salvatoare. Este şi cazul lui Nicolae Baltă, care a publicat, dacă am numărat bine, cinci cărţi într-un an, sau un an şi ceva. […] O succesiune bulversantă de întâmplări, stări contra-dictorii, toate vin buluc în această proză autobiografică – şi alternează cu perioadele de aparentă stagnare şi neputinţă.
Eugenia ŢARĂLUNGĂ
Scriitura e vag monotonă, nu lipsită de acolade eseistice. Comentarii, analize, portrete, tot tacâmul din panoplia unor Blecher şi Holban, care au fost la rândul lor nu doar contabilii unor sfâşieri lăuntrice (medicale sau sufleteşti), ci şi foarte buni analişti. Nicolae Baltă continuă acest demers care duce către nicăieri. Face literatură. Care poate înghiţi oricât de multe.
Bedros HORASANGIAN
