Cainele gonfalonierului

Anul 1494 a fost pentru Florenţa unul dintre acei maledetti anni di piombo greu de digerat de istorie, cu revoluţia lui Savonarola, turpitudinile papei Borgia, epidemia de morbus Gallicus şi, nu la urmă, cu totemul falic al metafizicii gay. Nu vă lăsaţi însă seduşi de parfumul de epocă, Renaşterea italiană este aici doar o distanţare comprehensivă de timpul prezent. Capcane pentru cititorul grăbit sunt şi postmodernismul, cu subiectivarea auctorială şi insubordonarea formală, şi acribia documentară, cu eruditele trimiteri la scrierile cercului de neoplatonişti din jurul familiei Medici. Toate se cer privite ca paliere pregătitoare pentru occoborâre în lumea uitată de raţiunea iluministă în marginea obscurantismului păgân. În această mundus subteraneus se petrece fundamentala transformare a protagonistului, o epifanie ce face dintr-un paj incult şi sărac un faimos alchimist. Un roman iniţiatic, aşadar, care ţine să demonstreze că renovatio este la îndemâna oricui, fără pactul cu diavolul, fără invocarea graţiei divine, ajunge o carte exemplară, poate chiar cartea aceasta, care să te caute şi tu, cititorule, intrând în fabulă, să o urmezi. Şi, pentru orice eventualitate, „Stăpăne, stăpâne,/ Mai cheamă ş-un câne”.
Autorul