“Nedreptățile anilor 1866-1914 contra țăranilor, abu-zurile infinite ale clasei stăpânitoare, ale tuturor factorilor de putere, au pus la grea și îndelungă răbdare țărănimea română. În acest interval de timp (1866-1914), poporul român de țărani a fost asuprit de o clasă politică, con-ducătoare parazitară1, cinică, lipsită de orice sentiment de solidaritate și înțelegere față de adevărata Națiune Română, Țăranii.

Judecata mea istorică a fost validată și de marele istoric Florin Constantiniu, care nu a ezitat să noteze că marea răscoală din 1907 a dovedit „că fractura dintre elită și mase e atât de profundă, încât ele apar ca două lumi între care comunicarea autentică e practic inexistentă”2. Regretatul istoric, am în vedere pe Florin Constantiniu, aprecia reacția de spaimă și frică a oligarhiei în fața seis-mului social din 1907 ca pe o pierdere a lucidității, de vreme ce „au fost voci în favoarea chemării trupelor austro-ungare pentru a restabili ordinea”.

1907, cu toate nenorocirile lui, fusese prevestit matematic de poetul național Mihai Eminescu cu 25 de ani înainte4, așa cum scrisese el în ziarul Timpul, la 1882.” Gica Manole