Textele adunate de Daniel Șandru în Maladiile postcomuniste fac, în cele din urmă, sistem și par un diagnostic al ziselor maladii, întins pe sute și sute de pagini. Scrise în varii ocazii, ba pentru conferințe academice, ba pentru consemnarea unor cărți landmark pentru teoria politică, ba pentru reviste ale liceenilor de la Alecart, ba pentru blogul propriu, ele ar trebui să fie doar niște miscellanea ale unei minți îndrăgostite de reflecția politică, ale unui spirit liberal convins că sal­varea polis-ului vine din construcția de comunități (e ceea ce Șandru face de când îl știu, sub varii forme), începând din liceu și până în ultima senescență (care, firește, nu e neapărat cea academică). Însă, inervate de energeia etică, paginile lui Șandru comunică una cu alta, își răspund adesea și se continuă firesc (prefața din 2015 a unei cărți despre populism editată de Cas Mudde și Cristóbal Rovira Kaltwasser este continuarea firească a unor articole pe teme contigue publicate în revista liceenilor de la Alecart din 2011, de pildă; și se pot găsi exemple numeroase de astfel de continuități); există o continuitate ideologică a lor, care originează, de fapt, în unitatea reflecției etice despre politic a lui Șandru. Și, cum știm bine că, după Camus, la vérité est ce qui continue, exact continuitatea, exact acest legato al gândirii lui politice și morale mi se pare calitatea cea mai prețioasă și a scrisului, și a acțiunii publice a lui Daniel Șandru.

Adevărul e ceea ce continuă, într-adevăr. Iar paginile lui Daniel Șandru, cu temele lor obsesive reluându-se la distanțe de zeci și sute de pagini, construind continuități din materia discontinuităților noastre, sunt o ilustrare admirabilă a axiomei lui Camus. Cu care, de altfel, îl înrudește și convingerea că binele există.

Radu VANCU