Ar fi multe de spus despre corporalul eminescian, despre senzualitatea ofensivă a femeii în prozele sale, despre nuditatea aproape rituală. Toate acestea sunt analizate cu finețe în aceste pagini, bogat ilustrate cu citate, ca tot atâtea deschideri spre înțelegerea trupului gol ca esență, ca insignitus al paradisului pierdut. Orice regăsire a paradisului este o dezbrăcare de accesorii și o revenire la esență. Se demonstrează astfel o percepție estetică a femeii în proza eminesciană, luând, cred, cuvântul estetic în sensul lui etimologic. Sigur, în aceeași coerență simbolică și mítică, a cărei lecție este, știm, simultaneitatea contrariilor – avem și ipostaza malefică a femininului, baba, vrăjitoarea. Devenirea este urmărită într-un ultim capitol, „Înger, rege și femeie”. Este în această enumerare din Înger de pază o discretă scară descendentă. Dar nu negativă, pentru că ea ascunde o continuitate a întrupării dar și o speranță a drumului invers, a ascendenței. De aici femeia-înger, care nu este o metaforă convențională, uzată, ci o hieroglifă arhetipală a ordinii lumii. Ipostaze feminine în proza lui Mihai Eminescu este o revedere temeinică, plină de sugestii interesante, așa cum opera poetului ne-ar cere să avem cât mai multe. Scrisă alert, fără emfaza encomiastică de multe ori dăunătoare subiectului, ea ne provoacă să recitim exercițiile prozastice ale poetului, ca pe niște deschideri întru taina din urmă a scrisului său. Christian Crăciun