în contextual dezbaterilor despre destinul cărţii şi, deci, şi al lecturii, ce animă de o manieră deseori scandaloasă spaţiul cultural mediatic din ultimele decenii, figura fantomatică a lui Don Quijote se constituie într-un pretext de o evidentă flexibilitate în tranşarea disputei.
O dispută care, acceptată în termenii unui discurs apocaliptic, riscă tot atât de mult cât acceptarea liniei induse de un discurs integrative, antamând o supunere necondiţionată, mai exact spus non-interogativă, la mutaţiile în act şi, pe cale de consecinţă, oferind un defetism nu mai puţin vinovat.