Să citim împreună prima pagină din roman şi să ne punem următoarea întrebare: cine o căinează pe Mara, rămasă văduvă, „săraca”, cu „doi copii, sărăcuţii de ei”. Mara însăşi nu poate să se vadă în această lumină. Nici autorul, care ştie bine că vrednica femeie nu e deloc săracă, nici copiii ei demni de a fi plânşi. Frazele cu pricina trebuie puse „în gura satului”, acea instanţă morală, colectivă şi anonimă, caracteristică lumii rurale a lui Slavici, şi pe care n-o întâlnim nici în romanele lui Marin Preda sau Zaharia Stancu, nici măcar la celălalt mare ardelean, Rebreanu. Faptul este cu atât mai interesant, cu cât Mara nu este, ea, ţărancă şi nu trăieşte, ca majoritatea personajelor lui Slavici, la ţară, ci într-un târg. E adevărat că, la mijlocul secolului XIX, târgurile ardeleneşti semănau destul de bine cu satele.

NICOLAE MANOLESCU