Născute din contemplarea singurătății și a revoltei în fața absurdului, din credința că fericirea poate fi pînă la urmă descoperită, nu doar căutată cu deznădejde, cele cîteva proze reunite sub titlul Nunta sînt tot atîtea călătorii inițiatice. Ele se suprapun, în filigran, peste sursele bucuriei, soarele și marea și revolta neobosită de a elibera omul de constrîngerile pe care și le‑a impus și de barierele spiritului, care‑l sufocă. Spre deosebire de Jean‑Paul Sartre, veșnicul rival, care‑și „detestă copilăria și tot ce mai supraviețuiește din ea”, pentru Camus nevoia de a căuta fericirea impune o întoarcere la origini. Căci omul poate fi fericit doar asumîndu‑și geneza și‑și poate găsi sensul existenței numai revoltîndu-se. Volumul Nunta, cu cele patru călătorii în spațiul istoric – „Nuntă la Tipasa”, „Vîntul din Djemila”, „Vara la Alger” și „Deșertul” –, e un posibil punct de plecare al gîndirii asupra lumii din romanele lui Camus.

„După cum anumiți țărani din Spania ajung să semene cu măslinii de pe pămînturile lor, tot astfel chipurile lui Giotto, despuiate de umbrele derizorii prin care se manifestă sufletul, se contopesc cu însuși ținutul toscan, în singura lecție pe care acesta le‑o dă tuturor cu generozitate: un exercițiu al pasiunii în detrimentul emoției, un amestec de asceză și de plăceri, o rezonanță comună a pămîntului și a omului, prin care omul, ca și pămîntul, se definește undeva la jumătatea drumului dintre nimicnicie și dragoste. Adevărurile de care inima e sigură sînt puține. Și evidența aceasta mi s‑a impus cu tărie într‑o anumită seară cînd umbrele începeau să înece cu marea lor tristețe mută viile și măslinii din cîmpia Florenței. Dar tristețea acestui ținut e întotdeauna un comentariu al frumuseții. Și, în trenul care alerga prin înserare, simțeam cum în mine ceva era gata să se descătușeze. Astăzi știu că acel ceva care purta chipul tristeții era totuși fericirea.” (Albert Camus)