Ultima carte publicată de Albert Camus, Exilul şi împărăţia este o antologie de şase povestiri apărută în 1957, chiar anul în care autorului i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură.

Janine, soţia unui negustor de ţesături, se pierde în friguroasa noapte arabă, încercînd să lase în urmă anii petrecuţi într-o căsnicie căreia nu-i mai vede noima. Un pictor încearcă din răsputeri să-şi urmărească visul, dar e împiedicat la tot pasul de admiratori. Un misionar îşi pierde identitatea într-o experienţă terifiantă şi e convertit cu brutalitate la fetişurile unui trib de sălbatici. Fie că se petrec în Africa de Nord, în America de Sud sau în Europa, aventurile solitare din Exilul şi împărăţia sînt portrete ale exilului spiritual, ale încercărilor nesfîrşite ale omului de a-şi găsi un regat interior în care să renască.

„Lîngă el veni bătrînul, apoi fata nopţii, dar nimeni nu‑l privea pe d’Arrast. Se ghemuiseră în jurul pietrei, tăcuţi. Numai vuietul fluviului urca pînă la el, prin aerul apăsător. Din colţul lui întunecos, d’Arrast asculta, fără să vadă pe nimeni, şi zgomotul apelor îl umplea de o fericire năvalnică. Stătea cu ochii închişi, salutînd, plin de bucurie, propria‑i forţă, salutînd, încă o dată, viaţa care începea din nou. Undeva, foarte aproape, izbucni o detunătură. Fratele se îndepărtă puţin de bucătar şi, pe jumătate întors către d’Arrast, fără a‑l privi, îi arătă locul gol:
– Aşază‑te cu noi.” (Albert Camus)