„La vreo treiscinci de metri, intre ierburi, marele leu zacea lipit de pamint. Isi tinea urechile ciulite, statea nemiscat si numai coada lunga, terminata-ntr-un smoc de par negru, zvicnea usor in sus si-n jos. Se pusese la pinda de cum ajunsese la adapost, dar rana din stomac ii facea greata, iar cea din plamini ii slabea puterile si cu fiecare respiratie gura i se umplea de o spuma rosie. Avea coastele umede si fierbinti, mustele se ingramadisera in micile deschizaturi pe care gloantele le facusera in pielea sa cafenie, privea drept inainte cu ochii mari si galbeni ingustati de furie, clipind doar cind durerea respiratiei il sageta si rascolind cu ghearele pamintul infierbintat si moale. Tot ce era el, durerea, slabiciunea, ura si toata forta care-i mai ramasese erau adunate intr-o totala concentrare asupra atacului. Ii auzea pe oameni vorbind si ii astepta, adunindu-se, pregatindu-se sa sara de indata ce aveau sa apara dintre ierburi. Auzind glasurile care se apropiau, coada i se ridica si intepeni, si apoi, cind ei intrara intre ierburi, scoase un miriit icnit si sari.” (Ernest Hemingway)