Mitul lui Sisif. Eseu despre absurd

Ce sens are o viaţă de om cînd lumea însăşi se dovedeşte lipsită de sens? Publicat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi devenit una dintre cele mai marcante opere ale secolului XX, Mitul lui Sisif este o căutare filozofică a unui răspuns la întrebarea epocii şi o expunere magistrală a teoriei absurdului, pe care Albert Camus a dezvoltat-o în toată opera sa, despărţindu-se de ideile nihiliste şi existenţialiste din perioadă, cu care a fost asociat în nenumărate rînduri. Pornind de la o meditaţie asupra sinuciderii ca răspuns la întrebarea dacă viaţa merită sau nu trăită, Camus îşi poartă cititorul într-o explorare a ideilor moderne despre condiţia umană – de la Nietzsche şi Kierkegaard la Dostoievski şi Kafka –, la capătul căreia omul modern, copleşit de angoasă şi oglindit exemplar în figura tulburătoare a damnatului Sisif, va descoperi calea şi singurul sens de a trăi în această lume fără sens – revolta, libertatea şi pasiunea vieţii prin conştientizarea şi îmbrăţişarea absurdului ce guvernează întreaga existenţă.

„Paginile următoare evocă o sensibilitate absurdă prezentă sporadic de-a lungul secolului – şi nu o filozofie absurdă, pe care vremurile noastre, la drept vorbind, nici nu au cunoscut-o. O onestitate elementară ne obligă să arătăm din capul locului ce datorează ele unora dintre spiritele contemporane. Departe de mine intenţia de a trece sub tăcere acest lucru, dimpotrivă, ele vor fi citate şi comentate pe tot parcursul acestei lucrări. […] Îl văd pe acest om coborînd cu pas greoi, dar măsurat, îndreptîndu-se spre chinul al cărui sfîrşit nu îl va cunoaşte. Momentul acesta asemenea unei respiraţii, care se întoarce cu aceeaşi certitudine precum nefericirea lui, momentul acesta este cel al conştientizării. În fiecare clipă în care părăseşte culmile şi coboară, apropiindu-se din ce în ce mai mult de bîrlogul zeilor, el este superior destinului său. Este mai puternic decît stînca lui.” (Albert Camus)