Popoare și populații, sminteală și înțelepciune, război și pace, mărire și decădere, artă, religie și arhitectură, îngeri și monștri, idei briliante și rateuri de geniu, cele mai statornice erori și cele mai formidabile invenții, care din păcate nu ne-au adus fericirea.

„Monștrii există cu adevărat, dar ei sunt prea puțini ca să devină periculoși. Mai periculoși sunt oamenii normali.“ PRIMO LEVI

Cheia acestei povești – preluate de la Roald Dahl – este că nou-născutul, pe numele lui Adolf, a supraviețuit.

„Am cunoscut în lagăr oameni care ucideau alți oameni cu hărnicie și dăruire de sine, își denunțau aproapele cu altruism, conștiinciozitate și punctualitate, oameni care aplicau tortura onest și vrednic, dovedind permanent o exemplară ordine și rigoare.“ ANDRZEJ SZCZYPIORSKI, supraviețuitor din lagărul de concentrarede la Sachsenhausen

Un Hitler, un Napoleon, un Jan van Leiden, un Idi Amin, un Pol Pot nu reprezintă anormalitatea. Nu sunt excepții. Excepția sunt cei care, când situația o cere, apără demnitatea omenească împotrivindu-se consimțământului unanim.

Pictura care ne interesează este Școala din Atena, una dintre cele patru mari fresce din această bibliotecă. Iulius dispunea de două sute douăzeci de volume. Știm cu atâta precizie datorită listei de inventar pe care o avem la dispoziție. Cărțile erau împărțite pe patru tematici – teologie, filozofie, drept și poezie – așezate ordonat pe rafturi sub fresce care oglindeau subiectul. În fresca de deasupra raftului de filozofie, Rafael a reprezentat o imaginară Școală din Atena, un fel de toga-party la care iau parte toți marii gânditori care au trăit vreodată. Sunt aproape șaizeci de persoane, alcătuind o istorie intelec­tuală, de la primii persani până la Atena antică. Sunt prezenți chiar și un învățat musulman și o femeie. În centru stau de vorbă Platon și Aristotel (care au trăit, de fapt, la distanță de o generație). Platon arată cu degetul spre înălțimi, iar mâna lui Aristotel este îndreptată mai degrabă în jos. Ar fi prea puțin spus că apariția celor două superstaruri ale filozofiei grecești la dimensiuni uriașe, în mijlocul Vaticanului, a avut o semnificație „epocală“.

...Trebuie să nu uităm nicio clipă că acești adevărați prinți ai artelor din Renaștere erau și mari maeștri ai self-promotion-ului. Totul era nou! Tabula rasa! Resetare! Ne dăm în vânt după asemenea formule simple, atrăgătoare, și ne lăsăm ușor orbiți de ele. Rafael era stăpân nu doar peste un atelier mare, plin de artiști care lucrau în numele lui, ci și peste o armată de specialiști în PR, plătiți de el să-i răspândească faima în lume. Atunci când prelua un contract, fie picturile din Vatican, fie camerele private ale bancherului Chigi din Villa Farnesina, nu trebuie să ne imaginăm un artist tru­dindu-se concentrat, de unul singur. Demersul artistic căpăta amploarea și dinamica unei superproducții hollywoo­diene de astăzi, cu un Rafael întruchipat de Steven Spielberg – ca producător, regizor și impresar, diri­jând o uriașă școală de artiști. Iată un aspect prin care Renașterea reprezintă indubitabil un punct de cotitură: atunci s-a petrecut schimbarea de statut a artistului, tot mai puțin meșter și tot mai mult superstar.