„În Pergamentul diafan se contopesc Eliade prozatorul și Borges. Povestirile lui Culianu dau impresia unei conștiințe care nu crede în persoana umană, adică a unei conștiințe desăvârșit budiste, care urmărește orice întâmplare cu un amuzament inefabil, cu o senzație de evanescență și de subtilă maliție. Miezul scrisului său de proză narativă urmează abia să fie descoperit. Dar deja prezența lui umple inimile de bucurie, frazele lui sprintene și sigure aduc o armonie și o mângâiere durabile…” (Elémire Zolla)

„Zona în aparență cea mai liberă și mai neîncătușată a scrierilor lui Culianu este cea a nuvelelor și povestirilor sale, alcătuite astfel încât să propună dileme soluționabile numai prin suspendarea legilor lumii comune. Criticilor prozei sale fantastice le-ar fi cu siguranță de folos sugestia de a explora paradoxalele sale narațiuni ca pe niște hărți mentale, pline de conexiuni între multiple niveluri ale realității. La o lectură atentă s-ar putea descoperi, abil disimulate, premoniții ale scriitorului, precum și anumite note dominante ale biografiei sale marcate de nomadism, de permanenta, imperturbabila cultivare a intelectului subtil și a înțelegerii iubirii.

O selecție a motivelor celor mai incisive din proza lui Culianu ne îndeamnă să așezăm în prima linie timpul, trăit ca o fugă fără sfârșit; o fugă care pătrunde atât de adânc în natura profundă a timpului însuși, devorator de vieți, de epoci și de «mituri care se gândesc reciproc», încât face să se topească asemenea zăpezii sub soare acele agregate de materie și de imponderabile dubii, certitudini și pasiuni care sânt oamenii – toți oamenii care au trăit și au murit pe acest pământ și toate personajele inventate de scriitori vrăjitori ca Borges sau Culianu…” (Grazia Marchianò)