Sinucideri ratate

Ceea ce surprinde în cazul poeziei lui Lucian PARFENE este economia de mijloace artistice utilizate de autor, parcimonie ce nu conduce totuşi la austeritate imagistică. Poezia din cartea de faţă este simplă doar în aparenţă. Asta deoarece versurile acestea mitraliate – scrise de parcă autorul ar vrea să se sustragă foarte repede psihozei lor – încep să conteze prin acumulare, prin felul în care unele se adaugă altora. Se ajunge astfel la un climax compulsiv-liric prin expunerea obsesivă a rănilor, dar fără acele dramatizări inutile şi riscante. Sinuciderile ratate mărturisesc ceva despre existenţa acelor clipe în care nu ne mai aflăm sensul, şi când nu mai înţelegem rostul încercării de a regăsi acest sens. Totuşi, scrisul e întotdeauna o soluţie. Din cartea de faţă rezultă clar de ce.

Şerban AXINTE

În disonanţă cu „sforţările” timpului său şi în remarcabile momente luptând contra curentului, privind înapoi sine ira et studio şi cu un cuget adeseori deşteptându-se, sentimental, din vâltoarea emoţiilor înapoi înlăuntru, poetul propune, ultimativ aproape, ca un antidot împotriva stării apocaliptice, viaţa însăşi.

El recheamă la viaţă chiar… viaţa, cu frumosul, iubirea, omenescul fără de care supravieţuirea speciei ar fi imposibilă, iar sensul negativ ireparabil, aşa, ca atunci când face vorbire despre Sinuciderile ratate, adică poemele ce recompun seriala înlănţuire de evenimente interioare din a doua parte a volumului.

Livia IACOB