Poezia lui Vasile Zetu s-a decantat în timp până la expresivitatea din acest volum de excepție, în care cuvintele virtualizează materia, îi absorb energia. Trăitor într-un spațiu în care cerul se face fluviu și pădurea se face cărare, în intimitatea Bucovinei, Vasile Zetu transferă poeziei sale toată prospețimea pe care sufletul o percepe ca pe o mare bucurie de a trăi.

Toate temele și temeiurile și temerile poeziei dintotdeauna se regăsesc în această carte scrisă împotriva clipei ce trece, ca un imn închinat frumuseții care rămâne. Ca orice poet adevărat, Vasile Zetu face o mărturisire fără echivoc: această poezie este a ta, cititorule.

Mai mult, sugerează poetul, acolo unde se termină cuvintele poeziei, descoperi drumul spre teritoriul vast al rugăciunii, acolo unde și durerea și frica și uimirea capătă chipul iubirii. Și nu ai cum să nu-l urmezi, dragă cititorule!

Adrian Alui GHEORGHE

Intelectualizată – și intelectualizată prin interogarea implicită a propriei condiții, sau măcar prin neliniștea, umbră continuă a acestei interogări – poezia lui Vasile Zetu este a unui naturist. Și în sensul viețuirii în elementarul pe care muntele îl mai asigură, dublat de un lexicul aproape dispărut, pe care poetul îl folosește cu o anume bucurie târzie, și în sensul proiectării în toate a unui sens.

Dar și elementarul, și sensul se află în criză. Un subiect în alertă, o amenințare difuză sparge armonia pe care, din amintire, o amintire a cărnii uneori, poetul ar vrea s-o proiecteze în limbaj. Limbajul este el însuși însă neputincios. Tocmai de aceea, Acatist pentru firul de iarbă aș numi aceste poeme care sunt implicit rugăciune.

În fond, dintr-o smerenie care seamănă a mâhnire de pustnic se nasc elegiile lui Vasile Zetu care închină naturii, lui Dumnezeu, un imn indirect, un imn care dă sens amenințării și, în fapt, morții.

Mircea A. DIACONU