Am primit – în vara anului trecut – o propunere editorială ceva mai insolită, căci nu venea direct de la autoare, ci era mediată de o prietenă. Am promis că mă voi așterne pe cetit. Când a venit vremea lecturii, am descoperit în Ana Herța o poetă și o prozatoare surprinzător de bune...
Prozatoarea știe să dezgroape din adâncul memoriei secvențe ale copilăriei sale petrecută într-un sat de munte din nord-estul Transilvaniei, și o face cu atâta pasiune, încât o întreagă lume tradițională, cu obiceiurile, dramele, miturile și legendele ei urcă în lumina cuvântului în chip uimitor.
Acum însă vom vorbi despre cartea ei de poezii. Sunt poezii de dragoste, toate, concepute ca niște scurte secvențe dintr-un nesfârșit dialog imaginar cu celălalt, nu lipsit de o fină ironie, dar care are ceva auroral în desfășurarea sa. În viziunea poetei, iubirea e un spectacol, anume acela al armonizării vocilor din afara și dinlăuntrul îndrăgostiților; al căutării acestei armonizări, mai precis. Cel mai adesea, în absența unei formule infailibile, de nerostit, sunt uzitate formule banale, uzate, dar, cu oleacă de îndrăzneală, matematica, economia politică, meteorologia (iubirea e implicată în rotirea anotimpurilor), arta oratorică pot sări în ajutorul îndrăgostiților, deși tăcerea e, cel mai adesea, preferabilă, fiind cel mai bun răspuns la aiuritorul gând al pierderii în noianul de lumi risipite în infinitul cosmic.
Salut cu bucurie ivirea unei noi poete ce cerul literelor române! (Mircea Petean)