Un poem poezie, sau o poezie poem, dar o poezie pe cât de percutantă și cerebrală, pe atât de sofisticată și feminină. Deși, la prima vedere pare a prefigura o utopie ermetică (insulă, ziduri, pereți, gratii), universul poetic este fluid, copleșitor și totul capătă sensuri noi. Din colțul de la fereastra „pe care și-a aruncat privirea cu ea cu tot”, eul liric observă, adună stări, simte, resimte și transmite înregistrând ca printr-un filtru o realitate care, adesea, nu găsește punct de sprijin în intimitate. Și atunci o reconfigurează, îi conferă o nouă semnificație. Banalul capătă măreție, anostul devine decisiv, nesemnificativul este resemnificat. Poate că marele rost al poeziei este să împace, să ajute la resemnare și la acceptare. Or, aceste pagini te coboară, te zdruncină, te mângâie și te înalță, amintindu-ți în permanență că nu ești singur. Sau, în niciun caz, singurul.
Simona Preda

_____________________ Acest amplu poem este un studiu de caz neuroimagistic pe anatomia vieții interioare a unei structuri hipersensibile. Insula apostaților aduce o experiență ontologică, lingvistică și cinematografică de bună calitate și instaurează o atmosferă care secretă o doză benign-excesivă de adrenocorticotropi poetici. Planurile firescului, cotidianului, teluricului și raționalului se întrepătrund mistuite de faliile valpurgice ale zonei absurdului, psihiatricului, iraționalului, oniricului, reflexivului, senzorialului și prospectivului. Tectonica poemului este imprevizibilă, de parcă ai merge în vis pe mări răsturnate în interior ori pe nisipuri mișcătoare, iar temperatura versurilor pare să creeze halucinații prin alternarea trăirilor glaciare cu cele toride.
Alina Hucai