Veritabil jurnal al făptuirilor care nu se văd, Uşile timpului dau spre grădină poate fi înglobat literaturii diaristice, în registrul poetic. Întoarsă înspre sine, scrutând cu sensibilă atenţie cele din care se ţese firea, poeta închipuie o „lume de neguri”, în care „trăieşte luminoasa umbră”. Amprentele unei sensibilităţi eminesciene, relevate în răstimpuri, nu fac decât să ne profileze un mod de a-şi apropria lumea (poeziei). Cel dintâi vers: „Îmi rescriu inima” creionează deja un peisaj în care ni se desluşeşte intimitatea fiinţei, mereu în mişcare. Este sentimentul care ne însoţeşte permanent la lectură, inima şi ochii – lexeme-concept – proiectând discursul sub cupola integratoare a fiinţei. Rescrierea, aşa cum o vede poeta, nu se istoveşte niciodată, iar renaşterea năzuită din ultimul vers: „Se poate să renasc?” nu înseamnă nicidecum întoarcerea la acelaşi sine.

Grădina devine astfel efigia poematică al cărei simbolism complex ne decriptează odată în plus direcţia majoră de gândire a volumului.

Valy CEIA

Sincopele memoriei pe drumul amestecat al timpului generează acel bias narativ, o expunere fragmentară din care lipsesc unele elemente de poveste. Omisiunile acestea sunt, uneori, intenţionate şi sunt ascunse mărturisii până la momentul cel mai ales pentru spunerea lor. La Ioana Coşereanu Vasilescu, aceste acumulări ale timpului caută o locuire specială, un habitat greu de găsit dintr-o dată, de aceea poeta construieşte, de-a lungul drumului, „culcuşul” cuvântului pe care îl va popula cu rostirile secrete ale memoriei. Dar drumul (în accepţiunea celui din cultura orientală) îşi conţine şi destinaţia, astfel că el este mijloc şi scop, peripatetizând, de fapt, în mereu acelaşi loc în care se opreşte eul dumirit de sensul trecerii timpului.

Uşile timpului dau spre grădină, altfel spus grădina emoţiilor e zidirea spirituală în care poeta ştie să dea sens timpului; acolo e locul continuităţii memoriei subiective şi al „arătării” ascunselor, locul în care nu mai „vedem ca prin oglindă, în ghicitură, ci faţă către faţă” (Ap. Pavel). Timpul se aşază, împăcat, într-un hortus deliciarum încăpător sufletului…

Liviu APETROAIE