Pe omul primordial, pe care nu mai știm să ni-l închipuim, sau de care nu mai avem timp astăzi, ea l-a chinuit din timpuri străvechi.

[...]

Dar nu este cazul să-i răpim cititorului plăcerea de a descoperi singur ce are Keyserling de spus în privinţa nemuririi şi nici să i-l tălmăcim mai pe înţeles, căci stilul autorului este clar şi sincer cum numai al unui filosof autentic poate fi.

Omenirea, aşadar, nu poate depune mărturie în favoarea nemuririi sufletului deja din cauză că o parte importantă a ei nici nu-şi pune întrebarea. Or, un alt motiv pentru care nu are sens să vorbim de generalitatea credinţei în nemurire rezidă în aceea că „suflet” nu este o noţiune general-omenească. Nu stau la îndoială să afirm că toate cărţile bine intenţionate care, pe baza reprezentărilor eshatologice ale popoarelor străine, vor să demonstreze ubicuitatea credinţei în nemurire (aşa cum înţelegem noi cuvântul) sunt greşite deja fiindcă acele reprezentări nu pot fi traduse în modul nostru de gândire. Ar trebui totuşi în sfârşit să pricepem că numai acolo au cuvintele un sens unde le corespunde un conţinut determinat. Ce-i drept, cei mai mulţi dintre oameni întrebuinţează expresii cu care ei nu leagă nici un conţinut personal (aceasta este, fie remarcat în secundar, reversul faptului adesea accentuat că marii scriitori imprimă mereu cuvintelor lor o semnificaţie specifică): un conţinut social acestea au mereu. În secolul XX şi în cercurile literare ale Germaniei, cuvântul „geniu” de exemplu desemnează o organizare foarte bine delimitată a spiritului. De aceea, el are un sens, chiar dacă este aplicat o dată de cineva care nu ştie să gândească nimic clar prin acesta, el are un sens social temporal. Aceeaşi expresie, însă, pe timpul tânărului Goethe, caracteriza un om foarte puternic şi diform, iar în antichitate un spirit protector şi mai departe nimic. Or, ce înseamnă atunci geniu „în general”? Nimic; sau ceva determinat temporal sau nimic. — Cuvântul sofist desemna originar un titlu filosofic de onoare; chiar şi creatorul lumii era numit ocazional în acele timpuri, şi fără ironie, sofist. Aşijderea, printr-un sceptic se înţelegea în primul rând un gânditor temeinic, care nu ia totul pe încredere, fără a verifica. Or, cum să înţeleagă corect un cititor, care nu cunoaşte decât semnificaţia modernă a acestor cuvinte, ideile unor timpuri îndepărtate! Şi nu este vorba numai de timpuri îndepărtate; deja limba secolului XVIII, mi se pare mie, este de neînţeles pentru cei mai mulţi. Timbrul sunetelor gândirii de atunci se abătea de la cel de azi; fine urechi trebuie să posede cel ce vrea să-l perceapă clar. Ce înţelegea Diderot prin raison sau DʾHolbach prin nature, de aceasta, chiar şi francezii zilelor noastre, în marea lor majoritate, n-au măcar o bănuială, ca să nu mai vorbim de o noţiune.