Adelina Fleva scrie o poezie care nu este în vecinătatea unui discurs litrugic, aşa cum am fi tentaţi să credem ci, dimpotrivă, conectată la gestica şi arhetipul poeticii contemporane, poeta aduce dintr-o sinceritate şi simplitate pe deplin asumate, un aer proaspăt, atât la nivelul discursului liric, cât şi la nivelul discursului meditativ-vizual. Tratatul de la Patriarhie este cartea care reaşează în patrimoniul universal al temelor poetice, dragostea ca singură formulă dialogală cu sinele, cu semenii şi cu Dumnezeu. În fond, poezia Adelinei Fleva este un discurs despre spiritualitate, dar nu în sensul liturgic, ci mai curând în sensul în care sprititualitatea înseamnă traversarea unuor stări iniţiatice şi de memorare.
Paul GORBAN

Emanând o sacralitate păgână, dogoritoare, versurile din tratatul de la Patriarhie, elaborate de Adelina Fleva, ar pune preoţimea pe fugă. Volumul structurat unitar în trei capitole: urcarea, aşteptarea, atingerile şi reîntoarcerea reprezintă un experiment postmodernist (în care întâlnim: citadinismul sarcastic, dero-mantizarea, deriziunea tematică, destructurarea, pulverizarea valorilor etc.) pigmentat cu frisoanele modernităţii.
Lucian GRUIA