Viaţa are mereu nevoie de Gehäuse, de o carcasă, precum corpul de schelet sau molusca de cochilie. Viaţa trebuie să facă mereu obiectivări, creând mereu Gehäuse pentru a exista mai departe prin ele. Viaţa nu poate fi mijlocită direct, nu se poate exprima direct prin nici o teorie, ci doar indirect poate fi mijlocită prin plăsmuirile sale. Spiritul uman trăieşte mereu între contrarii, individul uman se confruntă cu universal-valabilul (legi, valori, imperative), cu universalul omenesc (obişnuinţe, mediu), cu necesarul (necesităţile naturale, sociale), cu idealul de umanitate, cu totalităţile sociologice (familie, stat), cu lumea şi cu Dumnezeu. Sinele viu al omului este cel care nu se abandonează universalului, necesităţii, ci se confruntă cu acestea şi nu le evită, trăind în tensiunea contradicţiilor. Între haos şi formă, universal şi particular, viaţa încetează să fie viaţă când cade cu totul în una dintre contrarii, creându-se o multitudine de forme derivate, atunci când viaţa este împinsă într-o parte a contrariilor.