Cam de la Cartea singurătăţilor încoace Gellu Dorian a devenit, tot mai accentuat, un vitalist al deprimării şi degradării, trăind dintr-un fel de fond entuziast al elegiei existenţiale. Cealaltă viaţă e un punct de maximă pe această vitalitate a prăbuşirii şi destrămării, reprezentînd varianta sa a giudeţului sufletului cu trupul. În reprezentarea lui, Gellu Dorian investeşte o imaginaţie cu epos, desfăşurată în spectacole şi scenarii cînd condensate în materialităţi expresioniste, cînd transformate în parabole şi nacazanii. Subsolul biografic (vizibil invocat, dar fără ca poetul să ajungă un biografist) e folosit ca depozit de anxioase şi sublimat în trame vizionare administrate în cicluri cu dominanţă tematică premeditată. Confesiunea se proclamă în paradigme vizionare delimitate de acest criteriu al dominanţelor, dar decisivă în rulajul ei e organicitatea angoasei, fluxul nemediat – şi imediat – al acesteia. Cînd vorbeşte „despre moarte”, Gellu Dorian vorbeşte, de fapt, despre „viaţa” lui – şi această echivalenţă e ecuaţia iradiantă în întreg volumul. Versetele se încarcă nu doar de panică, ci de un fel de electricitate a panicii existenţiale, în care „orice spaimă cît de mică devine apocalipsă”. Reportajul acestei panici, în care „sîngele” „se face nisip” iar „odihna” devine „un chin continuu,” e transcris în notaţii galopante care transformă poemele în şuvoaie. Imaginaţia lui Gellu Dorian e entuziastă, efervescentă, dar ea se aplică pe un scenariu suplicial. (Al. Cistelecan)