Când am scris acest roman, atipic în formula lui, în ţesătura lui narativă la începutul anilor ’90, adunând în fondul lui peste treizeci de proze scurte scrise, în cea mai mare parte, înainte de 1989, trăiam nesiguranţa profesiei pe care am dorit să o ur­mez cu mari speranţe de trai mai bun. Deziluzia a venit imediat, cu tumultul de libertate de la începutul democraţiei noastre originale. Ştiam că libertatea, mai ales libertatea de expresie, nu este un lucru uşor. Dar, în euforia de atunci, am luat cu asalt acea libertate. Imediat m-am trezit pe un front cu tranşee desfundate, rupt, cu edituri care-şi închideau porţile, cu reviste literare cu primele pagini în doliu – într-un vid al afirmării din care nu vedeam nici o ieşire. M-am trezit în pielea personajului pe care doream să-l construiesc în jurul acelor proze scurte, care, publicate într-o carte de povestiri, nu ar fi avut, după impresia mea, nici o şansă de izbândă. Şi atunci am purces la scrierea romanului, imaginându-mă într-o realitate care-mi oferea mai mult decât puteam eu ficţiona. Nu mi-a fost greu. Greu mi-ar fi fost, desigur, să descind ca personajul romanului meu prin ţară, să citesc în faţa unor oameni, care m-ar fi hui­duit. Am făcut-o, oricum, cu alte ocazii. Prilejul oferit de acest prim roman al meu a deschis calea de a scrie şi alte romane. Am devenit scriitorul care doreşte să trăiască din scris. Oare am reuşit? Sunt încă în viaţă!

Gellu DORIAN