Gravein O-Mie-de-Morţi putu distinge zeci şi zeci de siluete înalte, aproape uriaşe, şi deşi chipurile păreau să le fie învăluite în umbre, pielea lor de un albastru bolnav scânteia printre brazi alături de lamele lor încovoiate care zâmbeau malefic, în timp ce clănţănitul acelor dinţi metalici deveni asurzitor.

Instinctiv, O-Mie-de-Morţi se întoarse către Cerys. Ea îl privea deja de mult, se părea. Iar în ochii ei roşii ca sângele, Gravein nu văzu nici un soi de teamă, doar tristeţe. Fata de la marginea pădurii. Suliţa în spinarea ei. Culmea muntelui. Apoi corbii râzând. Dar nu sunt corbi în preajmă. Poate doar unul…

Gravein mângâie uşor părul de sânge, apoi, strângând securea, dădu drumul urletului saxven de război şi, păşind înainte, îi zbură capul de pe umeri primei creaturi albastre care pătrunse în luminiş.