Sebastian Reichmann (n. 1947) publică primul său volum de poeme, Geraldine, în 1969, urmat de Acceptarea iniţială, în 1971. Hărţuit de cenzură, etichetat ca „suprarealist” de gardienii ideologiei la putere, dar apreciat de poeţi ca Gellu Naum şi Miron Radu Paraschivescu, părăseşte România şi se stabileşte la Paris în 1973. A publicat în limba franceză: Pour un complot mystique (1982), Audience captive (1988), Balayeur devant sa porte (2000), Le pont Charles de l’Apocalypse (2003), La cage centrifuge (2003), L’unité a déménagé dans le monde d’en face (2010), La Moquette de Klimt (2012), Le livre-varappe (2012, 2017). După aproape 30 de ani, scrie din nou şi în limba română. Este prezent în prestigioasa antologie consacrată suprarealismului Das surrealistische Gedicht (Bochum, 2000), iar în Franţa a beneficiat de burse ale „Centre National du Livre” ca poet şi traducător.

Sinteza unei suprarealităţi centrate pe limbaj cu conştiinţa unui om în mişcare în lumi reale, în timpuri reale, este în acelaşi timp precisă şi surprinzătoare. şi această sinteză este ceea ce îl califică pe Sebastian Reichmann pentru ceea ce noul secol, ca şi cel dinainte, are atâta nevoie: capacitatea de a vedea ce se află în faţa noastră, dar de asemenea şi tot ce e ascuns acolo unde aparenţele nu mai sunt suficiente.

Jerome Rothenberg