Mihaela-Gentiana Stanisor ne asaza in fata vietii sale interioare, cea de toate zilele. Compusa si descompusa intr-un ritm pe care doar jocul tragic de-a moartea i-l poate impune, proza aceasta cu infiltratii autobiografice tinde sa figureze un personaj polimorfic, polifonic, in care cititorul e chemat sa descopere frinturi de chip si gind, ale autoarei si ale sale, printr-o tensiune care-l prinde-n lanturi si, mai apoi, il desprinde, brusc, de lumea in care obisnuia, linistit, sa viseze. Fictiunea ramine singurul univers in care angoasa existentiala (de)savirseste fiinta.

„De obicei doliul se insoteste cu un sentiment apasator, care iti ingreuneaza limba si iti slabeste simtul observatiei. Cind cineva apropiat iti moare, elocventa e inutila si talentul e neavenit. Dar la Mihaela-Gentiana Stanisor lucrurile au luat-o pe alt fagas: moartea mamei i-a trezit virtuti de povestitoare, ca intr-o izbucnire a traumelor din copilarie. Numai ca amintirile de aici nu sunt ale copilei de atunci, fiinta necizelata si spontana, ci ale scriitoarei de azi, intelectuala trecind totul prin filtru cult. Rezultatul e o proza vie, neasteptat de intensa. E un patos al sfisierii aici, dar un patos care, atunci cind Mihaela-Gentiana Stanisor nu cade in duiosia de sine insasi, cum se intimpla pe alocuri, da nastere unei literaturi de calitate. E aceasta proza feminina? Da, sub unghiul visceral al zvircolirii continue. Nu, daca ii judecam ran-gul elevat la care e ridicata zvircolirea. Unele pagini sunt atit de aspre, ca lectura lor estetica este improprie, caz in care cititorul se lasa absorbit de spectacolul unei cruzimi cum doar in copilarie poti intilni. Si atunci iti dai seama ca volumul n-a fost scris din ambitie culturala, ci din nevoia de a supravietui launtric. Reteta i-a fost de folos Mihaelei-Gentiana Stanisor, dovada ca Lucrare de autocontrol apare acum, dupa ce ani de zile autoarei i-a fost teama ca va innebuni inainte s-o vada publicata.” (Sorin Lavric)