Catalogat ca fiind un filosof care cultivă nihilismul, Cioran ar putea fi reinterpretat, pornind de la ponderea pe care acest concept, viaţă, îl deţine în textele sale. Prezenţa lui în text înclină balanţa spre două concepte tangente, om şi individ, spre trăirea directă, spre existenţialism. Dar viaţă este şi conceptul pus în relaţie constantă, de contrast semantic, cu alţi termeni, precum moarte, suferinţă ori durere. Textul cioranian îşi menţine, prin acest fapt, latura sa paradoxală. Filosofia sa este una a paradoxului, în care conceptele îşi estompează, rând pe rând, substanţa, cedând locul tăcerii. Între cuvânt şi tăcere se ţese o punte subţire, de sens iluzoriu: „Oboselile repetate te duc la aprecierea nelimitată a tăcerii, deoarece în oboseli toate cuvintele îşi pierd semnificaţia şi bat în urechi asemenea unor ciocane mecanice, se destramă în sonorităţi vide, în vibraţii iritante şi în sunete exasperante. Toate conceptele se diluează, toate expresiile tari se atenuează, tot ceea ce vorbeşti sau asculţi se dezgoleşte într-o nuditate stearpă şi respingătoare.” (Emil Cioran, Pe culmile disperării).