Formă de apartenență la o comunitate cu specific identitar bine definit, dar minoritară în raport cu o națiune-gazdă, etnicitatea constituie un subiect de interes pentru cercetători în contextul geo-cultural actual, marcat de fenomene precum globalizarea – ca aplanare a diferențelor naționale/etnice, interculturalitatea și multiculturalismul – dialog și negociere cu celălalt, acceptare, descoperire, promovare asiduă a celuilalt, valorizare și valorificare a diferențelor etnice/naționale.

Tema etnicității se circumscrie problematicii mai ample a identității și alterității, a relației dintre majoritar și minoritar, angajând discuții despre politici ale integrării/excluderii, despre ipostaze ale realizării identitare, stereotipuri etnice și mărci identitare aflate la granița dintre realitate și ficțiune. Ca figură a alterității, etnicul poate inspira senzația de amenințare, de mister, de fascinație sau curiozitate, el este o revelație a diferenței, reale sau imaginate, asumate din interior sau impuse din afară. Identitatea etnicului se încheagă la confluența dintre ceea ce este general-uman și ceea ce este particular, statutul său ilustrând în același timp dualitatea outsider–insider. Pe de o parte, el este străinul ce amintește de spațiul și etosul unei alte comunități, din exteriorul granițelor țării adoptive. El este conlocuitorul, aclimatizat, naturalizat în interiorul unui nou spațiu național. Printr-un proces de transplant cultural, dez–rădăcinându-se parțial din solul culturii de origine, etnicul se îm-pământenește în cultura de adopție, conservându-și specificul, asimilând noi trăsături de la națiunea-gazdă, transferând în același timp din specificul său și comunității adoptive. Con-locuirea devine astfel un proces complex de întâlnire (ciocnire/cooperare) cu celălalt, de afirmare a specificului etnic, dar și de împrumut identitar reciproc.