Daniela VARVARA scrie o poezie fals confesivă, aventura interioară transcende clipa în căutarea unei eternităţi căreia

i-am fost, pare-se, răpiţi pentru o vreme. Viaţa e un exil pe pământ, izgoniţi fiind dintr-o lume a afectelor, nu ne rămâne decât să ne hrănim din resursele subconştientului. Ne naștem dar nu ne naștem de tot, partea cea bună a ființei rămâne fixată într-o zonă în care germinează continuu miracolul. Din lumea prenatală a Danielei Varvara, ca o prefigurare a vieţii care ne ispiteşte cu cântecele ei insidioase, lipsesc dragostea şi mila, orice atingere, chiar şi mângâierea, e rană. Şi cum ar putea să fie altfel, când Paradisul se îndepărtează cu fiecare pas pe care îl facem spre lume? Iar cuvintele ne-au fost date nu ca să spunem, să ne exprimăm, ci ca să uităm, până şi cântecul de leagăn este o capcană, o provocare a uitării. Să te întorci? Cuvintele zăvorăsc toate porţile în urmă.

Ca şi la Aglaja Veteranyi , „suprafaţa textului” este ca o epidermă care preia toate nefericirile ştiute sau doar presimţite ale lumii.

Daniela Varvara ne-a dat, prin acest text unitar, o carte memorabilă.

Adrian ALUI GHEORGHE