Ioan Țicalo cultivă ceea ce s-a numit o critică tematică, știind să contextualizeze problematica eminesciană estetic, istoric și chiar filosofic, dovedind o bună informație care să-i permită a face conexiunile necesare acolo unde crede de cuviință.
Theodor CODREANU

Discursul lui Ioan Țicalo e al unui filolog bogat în lecturi, topite însă în magma propriei conștiințe. O expresie a acestei realități este și finalul cărții, unde un comentariu lingvistic (Mihai sau Mihail?) este prilejul de a plasa o volută perfect credibilă: Mi-ha-il, cu o silabă în plus și cu hiat, având un accent înaripat, zvâcnește, dincolo de vreme, în înaltul cerului, pentru a rămâne acolo întru eternitate.
Ioan DĂNILĂ

În legătură cu hermeneutica operei eminesciene, rezultatele cercetării lui Ion Țicalo sunt diferite. Uneori ele surprind prin finețea interpretării ─ semn al cunoașterii profunde a textului poetic eminescian.
Adrian VOICA

Prozatorul se dovedește, iată, și un pasionat eseist, semnând, consecutiv, două lucrări remarcabile despre Poetul Național, considerat coloana de foc a românismului. (…) În contextul atâtor inepții și răstălmăciri (unele chiar de o savanterie… dilematică!), cărțile lui Ioan Țicalo sunt deopotrivă întremătoare, necesare și pilduitoare. Acestea vin să ne reamintească (pentru a câta oară?) că identitatea noastră europeană nu poate eluda această coloană de foc a daco-românității noastre, întruchipată, sub chip genial și martiric, de Eminescu.”
Zenovie CÂRLUGEA

Un vis de iubire trăiește Dan-Dionis, preumblându-se cu Maria la vremea nopții în lumea solară a cerurilor, mânat însă de neostoita idee a dezlegării enigmei care îi macină mintea, chiar dacă un înger îl avertizează la modul cel mai serios: De ce vrei să scoți din aramă sunetul aurului? El vrea să-l vadă numaidecât pe Dumnezeu, iar un alt înger îi dă o replică zdrobitoare: Dacă nu-l ai în tine, nu există pentru tine și în zadar îl cauți. Dan se află departe de a-și da seama că sufletul său e un bărăgan pustiu, cu mărăcini rostogoliți în toate părțile. Răspunsul îngerului nu-i generează un ecou favorabil și nu-l liniștește. Capul i se umple de cântece amăgitoare, în vreme ce îl cuprinde un orgoliu nemăsurat, părându-i-se că ființele netrupești ale cerului îi îngână cântările și se mișcă în ritmul lor. Personajul intră în vârtejul momentului malefic și al semeției în erupție: Oare fără s-o știu nu sunt eu însumi Dumne…, provocând vuietul apocaliptic al căderii: Vum! Sunetul unui clopot urieșesc (cu rol de pedeapsă divină) – moartea mărei, căderea cerului – bolțile se rupeau, jumalțul lor se despica și Dan se simți trăznit și afundat în nemărginire.
Ioan ȚICALO