— În viața mea n-am mai pomenit o fată tânără care să povestească atâtea blestemății! Doamne, iartă-mă!
— Daaar... eu... nu, a spus adolescenta, cu ochii înlăcrimați.
— Vrei să spui că m-ai păcălit cu bună știință? Sunt minciuni? Nu e bine să minți, nu e bine, știi asta, nu???
— Doamne, iartă-mă!
— Ascultă fetiță, ar trebui să ieși în natură, la un pescuit, să faci un rebus, ceva, să te apuci de un sport, să
mai înveți...
— Daaar, părinte nu e ceea ce pare, a spus ea. Sunt minciunile mele, da’ nu-s minciuni. Nici nu știu ce să mai
spun. Mai bine povestesc.
— Luminează-mă!
— Aaa… într-o dimineață, mama, draga de ea, m-a chemat în camera ei, cu glas șoptit. Când m-am apropiat
am văzut pe chipul ei ca de ceară, o pecete vineție. Ea tremura, iar buzele ei bolboroseau în mai multe limbi.
Am mângâiat-o ușor, i-am dat să bea apă și supă, atunci s-a mai întremat, s-a întins spre mine, s-a aplecat,
mi-a sărutat mâinile și adunându-și forțele, a spus că nu poate merge la Iisus, nespovedită... Degrabă am
acceptat tot ce mi-a cerut dânsa, așa că mi-a spus mie toate păcatele și s-a despovărat. Prin urmare...
– Prin urmare... vrei să spui că sunt păcatele mamei tale?
– Așa este, părinte.
– Aaa, bine, bine, fetiță, atunci m-am mai liniștit, a spus duhovnicul zâmbind.
Ei bine, fiecare cu minciunile lui: tu cu ale tale, el cu ale lui, voi cu ale voastre, fetița cu minciunile ei, iar eu,
cu ale mele Minciuni în Flux Liber.