Delegatul lui Petre

Au fost momente când trebuia să mă bucur. Mi-a apărut o carte (de teatru), dar frica nu m-a lăsat să zbor, ca la alte cărți, în al nouălea cer. Frica m-a tras cu picioarele pe pământ. Am câștigat un concurs de dramaturgie, dar n-am chiuit, n-am țopăit, nu m-am lăudat la prieteni, pentru că frica mi-a scos pe nas bucuria, mi-a tăiat vocea la propriu, ce rost are să afle lumea de premiul tău, mai bine stai aici, cu mine, frica ta! Am semnat un contract pentru montarea unui spectacol de teatru radiofonic după o piesă de-a mea, și mi s-a părut că am semnat de primire la un curier care mi-a adus tonerul pentru imprimantă, pe care l-am cumpărat online.

Nicio emoție, nicio bucurie, nimic. Frica a fost acolo, uitându-se peste umărul meu pe contract, cine mai ascultă teatrul radiofonic în zilele noastre, când toată audiența stă cu urechile ciulite să afle câți oameni s-au infectat, câți au murit, care sunt orașele care intră în carantină?

Poate că 2020 este anul în care frica m-a îmbătrânit. Dar nu sunt copleșit. A început să mă enerveze frica asta ce mă urmărește, ce fac, unde mă duc, cu cine vorbesc. Mă enervează și simt că în sufletul meu crește ceva care să mă apere. E un fel de atracție. Dacă m-aș îndrăgosti de frica mea? Dacă aș începe să o urăsc? Dacă m-aș ruga lui Dumnezeu pentru frica mea? Poate că 2021 va fi anul în care am să mă îndrăgostesc. Sau poate am să urăsc cel mai tare. Sau am să-mi recapăt credința. Cine știe?