„Dacă nu ar părea tocit de atâta folosire, aș fi ales drept motto al romanului meu acest adagiu al lui Dostoievski: «Frumusețea va salva lumea»“, mărturisea David Foenkinos într-un interviu. Dar nu banalizarea este adevăratul motiv, intuiește cititorul, ci predilecția autorului pentru nuanță și sugestie, pentru o scriitură delicată și subtilă, care tatonează continuu misterul, ocolind explicitul, o „culoare a cuvintelor“ fermă, un contur al personajelor și faptelor lipsit de sfumato.

Antoine, respectat profesor de istoria artei care renunță aparent inexplicabil la tot, Camille, tânăra pictoriță a cărei vulnerabilitate se ascunde în liniile bruște și culorile tari aruncate pe pânză, Mathilde, mama singură care nu mai speră să iasă din rutina cotidiană, se dezvăluie treptat, gravitând mereu în jurul frumuseții perene a artei. Poate însă aceasta să răscumpere răul? Să absolve de orice vină? Să compenseze pierderea? Să reaprindă iubirea?