Relaţiile româno-spaniole, de-a lungul Evului Mediu şi până în epoca modernă, nu au avut un caracter continuu, ci s-au stabilit în anumite momente, atunci când cele două popoare au avut nevoie unul de celălalt şi au avut şi capacitatea necesară de a intra în contact direct. Ele au avut la bază interesul comun al luptei antiotomane, dar au fost frânate de obiectivele divergente ale celor două părţi în cadrul acestei lupte. Dacă pentru români, pentru toate cele trei Ţări Româneşti, idealul de cruciadă îşi păstrase, parţial, valabilitatea, în sensul în care lupta antiotomană trebuia să fie o luptă de apărare a libertăţii şi integrităţii lor teritoriale, o luptă de eliberare pentru acele popoare supuse dominaţiei otomane, pentru Spania, devenită principala putere a conglomeratului de state conduse de Habsburgi şi principala putere din Europa Occidentală, unde îşi instaurase o adevărată preponderenţă politică şi militară, lupta antiotomană era lupta dintre două mari puteri pentru supremaţie în Europa, în Marea Mediterană şi chiar în lume. Astfel, relaţiile româno-spaniole au putut cunoaşte momente de vârf, cum ar fi cele din timpul lui Iancu de Hunedoara, Petru Rareş şi Mihai Viteazul, dar şi îndelungate perioade de stagnare sau de întrerupere totală. Cu toate acestea, ele au reprezentat una din direcţiile politicii externe a Ţărilor Române ce nu poate fi trecută cu vederea, mai ales în secolul al XVI-lea. Un studiu special consacrat acestor relaţii nu a fost realizat până în momentul de faţă în istoriografia română şi nici în cea spaniolă. Din această cauză, autorul a considerat că este necesar, pentru mai buna cunoaştere a politicii externe generale a Ţărilor Române până la începutul secolului al XIX-lea, dar şi pentru mai buna cunoaştere a politicii externe spaniole din aceeaşi perioadă apariţia unei astfel de lucrări.