E destul de ciudat să scrii despre alcool și teatru. Să vânezi bețivi și bețive printre pagini scrise acum sute de ani… Să pui personajul să îți sufle în față ca să înțelegi dacă a băut sau nu… Să te prefaci tu însuți un pic cherchelit ca să verifici dacă poți intra în relație cu, să spunem, adunătura de cheflii de la Auerbachul faustian. Să încerci să înțelegi de ce bea Falstaff și de ce nu bea Ivanov… Să te întrebi cum ar arăta monologul lui Hamlet spus la beție. Să litruiești sensuri, să îmbuteliezi ipoteze, să treci prin teascuri felurite fantezii și vise… Să iei un fiord ibsenian și să-l arunci, ca pe un cub de gheață, într-un pahar de ceva pe care să îl bei vinovat împreună cu Hedda Gabler… Să te faci pulbere, măcar o dată, alături de Cetățeanul turmentat… Să te plimbi prin istoria teatrului universal ca pe o pietonală străjuită de cârciumi, cafenele, birturi, pub-uri, și de la fiecare ușă câte un patron-autor să îți facă din mână să intri… E ciudat, poate inutil, dar atât de frumos…
Călin Ciobotari