Iată o carte interogativ evocatoare despre durere. Abia dacă îi bănuim cauzele: dispariția unor ființe dragi, evocarea unor momente tragice din istorie, vag sugerate, asocierea cu destinul unor poeți și artiști care au explorat la rândul lor durerea, sau reconstituirea timpului personal, cu momentele de candoare și de pierderi din trecutul ireversibil etc. Totul constituind un recviem tandru-sfâșietor, cu permanente incursiuni interogative spre resursele și limitele poemului, somat să caute „mai adânc decât sub piele și în oase” și să scoată la suprafață această durere repetitivă. Misiunea i se pare poetei aproape imposibilă, fiindcă „rana niciodată nu e rostită”. Probabil întrucât poemul nu rămâne decât o infimă parte din emoția întreagă, conținutul mai sărac al acestei interiorități, vizibil doar atunci când emoția și sensibilitatea devin debordante.

Dinu Flămând