Readucerea unui personaj învechit – numit, generic, omul folcloric – în paginile unei cărți‐mozaic destinată cititorului de azi poate părea un gest de‐a dreptul neinspirat, dacă nu cu totul de prisos. Mai întâi, fiindcă el face parte dintr‐o lume dispărută aproape cu desăvârșire, pe care doar câțiva specialiști nostalgici se străduiesc să o mențină în viață, îngrijindu‐se de vechile arhive și muzee etnografice ori pornind în căutarea unor comunități izolate, cât mai îndepărtate, unde speră să regăsească aromele satului de odinioară. Apoi, trebuie să recunoaștem că trăim vremuri în care, prin saloanele literare, poezia colibelor nu mai este o atracție ce ține de bonton. Ba, dimpotrivă, de câte ori avem prilejul, ne manifestăm indignarea cu privire la modul în care, în special, literatura secolelor al XIX‐lea și al XX‐lea a glorificat sau chiar a divinizat lumea folclorică. Mai mult, suspectăm de anacronism până și studiile de folcloristică, ca și când ele s‐ar fi contaminat cu tarele atribuite obiectului lor tradițional de studiu și ar trebui să moară odată cu lipsa de interes pentru acesta.