Eseurile monografice ale lui Adrian Dinu Rachieru, privitoare la condiţia scriitorului român din ultimele decenii, ilustrată prin câteva (nu puţine, dar semnificative) recitiri, atestă nu doar probitatea unui cercetător pasionat al literaturii române contemporane, ci şi, sau mai ales, luciditatea şi rigoarea obiectivă cu care acesta valorifică creaţia literară în perspectiva unei posibile istorii literare degajată de orice influenţe venite dinspre vreo perspectivă canonică oportunistă. Adrian Dinu Rachieru este un analist de vocaţie, cu metodă, şi un polemist cu verb intelectual de fermă atitudine civică.

Constantin CUBLEŞAN

Problematizând influenţele extraesteticului politic asupra literaturii, Adrian Dinu Rachieru pare un mediator obiectiv, dotat cu sugestivă capacitate de înţelegere a recontextualizărilor şi a convergenţelor ideatice, critic comprehensiv şi tenace, uneori polemic şi incisiv, temeinic în cultivarea nuanţei.

Iulian BOLDEA

Cu figură de căpitan de vas, sau de cehovian doctor de suflete, profesorul Adrian Dinu Rachieru pare predestinat să navigheze printre vârtejurile şi recifele literaturii române şi să-i vindece rănile deschise de orbirile, idiosincraziile şi partipriurile, estetice sau est-etice, de care nu se poate lepăda obştea personalităţilor accentuate a scriitorimii. Cu atuul unor îndelungi vegheri pe puntea corabiei istoriei şi a criticii literare, îndrumată printre complicate strâmtori şi vântoase de o busolă precisă şi un sextant de ultimă generaţie, dar şi al unei desăvârşite cunoaşteri a anatomiei alcătuirii de tăceri şi cuvinte a imaginarului şi cu harul unei semiologii hermeneutice care nu e la îndemâna oricui.

Horia BĂDESCU

O terra incognita cândva, o regiune istorică specială prin configuraţia multiculturală, o fereastră spre Vest a României (rezonând simbolic după decembrie ’89), Banatul „e încă dator faţă de sine”. Urmând acest îndemn, încercăm şi noi, după puteri, să descifrăm specificul bănăţean, chiar dacă el, prin absorbţie şi amestec populaţional, prin rurbanizare (judecând sociologic), s-a mai estompat. Mai cu seamă prozatorii, credem, „prind” astfel de metamorfoze, definind blazonul unei regiuni „de margine”, ex-centrică, la răscruce de culturi, explorând bogăţia ei spirituală şi care, în interbelic, ca „spaţiu de trecere”, a crescut pe vectorul românizării, rămânând un liant. O geografie literară ca spaţiu deschis polenizărilor din toate direcţiile, ca o fabuloasă cultură de contact etnic, provocând şi stimulând interferenţe (obsesii, mentalităţi, imagini). Dacă „pionierii” descopereau „ambianţa”, prozatorii care au urmat cercetau „spiritul” Provinciei, înţelegând că prezenţa ei literară, pe suport axiologic, nu înseamnă nicidecum o literatură provincială.

Adrian Dinu RACHIERU